duminică, mai 17, 2009

O revansa amanata partea a II-a

Asa cum am promis saptamana aceasta se termina prin, spun eu, o poveste emotionanta a unui mare petrolist. Pentru ca pana acum pe blog nu am dat nume, nu o sa incep acum cenzurand identitatea celui care a scris despre acest meci dar si a persoanelor implicate. Pentru cei ce nu stiu ce inseamna derby-ul Petrolul - Rapid, iata ce reprezenta atunci in 1996!

"Prima deplasare


A trecut mult timp de atunci. Multe lucruri s-au uitat, desi n-ar fi trebuit uitate asa usor, dar cele mai importante mi-au ramas si acum in minte, dupa 13 ani.
Era un inceput bland de toamna. Anul de gratie 1996. La un an si cateva luni dupa marea
performanta a Petrolului de aur. Da, pentru mine ei au fost de aur. Ei au fost o echipa
in adevaratul sens al cuvantului. Imi place sa cred ca daca Ilie Oana` ar fi trait acele
momente ar fi simtit ca spiritul celuilalt Petrolul de aur, al MARELUI PETROLUL s-a
infiripat in echipa ce a castigat in 1995 Cupa Romaniei.
Incepusem sa vin cu regularitate pe stadion de prin '94. Ca o buna parte din pustii de atunci eram fascinat de ceea ce reprezenta galeria. E greu de facut o comparatie cu ce exista azi, si nici nu cred ca este indicat sa se faca o asemenea comparatie. Erau vremuri
frumoase. Exact ca la orice inceput!
Un colt de tribuna a II-a gazduia fanii cei mai galagiosi ai echipei. As fi putut zice "cei mai infocati" dar timpul m-a invatat ca sunt oameni ajunsi la varsta senectutii ce inca au focul pentru Petrolul in inima. Atat ca varsta si sanatatea nu-i mai ajuta sa se manifeste precum si-ar dori. Sa vezi pe cineva trecut bine de prima tinerete cum isi arata tatuajul cu Petrolul facut pe tot bratul. Tatuaj facut probabil cand eu nici nu ma nascusem. Ma trec fiorii. Am ascultat oameni ce au facut galerie acum mai bine de trei decenii. Stiu ca e greu de imaginat ce se intampla atunci, dar legendarul "7 cutite" - sef de galerie intr-o perioada de timp, sunt sigur ca ar avea multe de spus. Nici intamparile din ani 80 nu sunt de lepadat. Istoria atacarii cu sticle incendiare a trenului in care se intorceau rapidistii dupa o deplasare la Ploiesti va ramane vesnic vie in memoria celor ce
au trait acele evenimente. La fel si partea mai putin placuta petrecuta in saptamanile ce au urmat, cand securitatea i-a cautat zilnic la locurile de munca (prin uzine, rafinarii). Poate unii, citind acest articol isi vor aduce aminte de deplasarile prin tara din anii de comunism. E drept, ei nu erau ultrasi. Si ce? Dar sa revin la acea prima deplasare. Usor usor galeria a trecut de la coltul tribunei a II-a la peluza cu tabela de marcaj. N-am stiut niciodata daca aia e peluza I sau II. Dar sincer nici n-a intersat pe nimeni. Era peluza de la tabela. Era peluza noastra. Si totusi "peluza noastra" e cam mult spus in cazul meu. Eu nefiind la acea vreme decat un pustan. In toamna anului 1996 eram la liceu, clasa a 10-a. Stiam ca toti cei pasionati de fotbal ca la sfarsitul saptamanii respective Petrolul urma sa joace in Giulesti. Era desigur meciul cu Rapid. Pentru orice gazar acesta era adevaratul derby. Si iata ca vineri, cu o zi inainte de marele meci am prins pe Radio Prahova un anunt prin care cei ce doreau sa sustina
Petrolul in Giulesti erau asteptati sambata la ora 12 in Gara de Vest. Deplasarea urmand a se face cu trenul. Asa se anuntau atunci intalnirile pentru deplasare. La radio. Inca nu incepuse epoca celularelor. Nici macar a pagerelor. De deplasare aflai cu o saptamana inainte, dupa meciul disputat "acasa", sau la radio. Petrolul era echipa orasului, a judetului, nu vre-o echipa de cartier din Bucuresti.
Mi-e greu sa descriu in cuvinte bucuria traita la auzul acelui anunt. Era sansa la care visam. O deplasare pe Giulesti. Bineinteles ca a doua zi la 11.30 eram in Gara la Vest. Bineinteles ca nu am spus nimic parintilor. Doar nu puteam risca sa pierd deplasarea. Odata ajuns in gara, surpriza. De unde credeam ca o sa fim 40-50 persoane, am vazut peronul si imprejurimile forfotand de lume. Fulare, cateva steaguri, lucruri ce azi le gasesti la orice colt de strada, dar care atunci nu puteau fi facute decat manual, sau cu cine stie ce pile pe la vre-o firma de tesaturi. La statia de amplificare a garii se anunta sosirea trenului. Era rapidul de Viena. Tren ce va deveni celebru odata cu zecile de deplasari facute in Bucuresti. Gazarii invadasera peronul. Oprirea trenului era programata la 2 minute. Desigur a fost nevoie de mult mai mult pentru ca sutele de petrolisti sa urce. Culoarele trenului erau pline. Cei mai norocosi au prins loc in compartimente. Odata discutiile pornite cu prietenii si colegii de culoar am realizat ca pentru marea majoritate acea era prima deplasare. Ulterior am aflat ca era prima deplasare efectuata in mod organizat in Giulesti dupa 1989. Toata lumea canta entuziasta. Era probabil entuziasmul inceputurilor. Pana in Bucuresti s-a cantat fara incetare. Simteam ca in ziua aceea nu putem fi decat invingatori. Capitala ne intampina cu o Gara de Nord amutita la vederea invaziei galben albastre. Cei 2 militieni ce ne asteptau in gara au ramas socati. Pana la stadion si-a mai facu aparitia si-un aro al militiei. Luam drumul stadionului. Suntem cam 6-700. Cantam. Odata ajunsi in fata teatrului Giulesti, pe trepte cateva zeci de rapidistii ne aplauda si scandeaza anti steaua. Le intoarcem salutul si mergem mai departe. La intrarea in stadion ceva mai multa militie. Ne este repartizat un sector din tribuna I, cel dinspre peluza nord (cea cu tabela). Pe stadion gazarii incep sa-si afiseze recuzita. Cateva steaguri mari de fluturat, enorme pentru acea vreme. Imi aduc aminte ca batul de fluturat era compus din 15-20 de bucati de teava de plastic ce se imbinau intre ele, fiecare bucata avand 20-30 cm. Incepe meciul. In sectorul nostru se arunca confetti. Galeria canta. Toba mare dicteaza ritmul. In teren in ciuda gazonului tocit, cele doua echipe se angreneaza in lupta. Atacam spre teatrul Giulesti. In minutul 9 Adi Toader deschide scorul aruncand in aer sutele de gazari veniti la meci. Bucurie de nedescris. Se canta entuziast. Imi aduc aminte ca in galerie isi face aparitia un gazar imbracat militar. Fugise din cazarma pentru a sustine echipa. Au trecut 13 ani de atunci, dar amintirile dau navala nebune. Parca a fost ieri. In Giulesti inca se lucra la finisajele peluzei Nord. Galeria rapidistilor era la tribuna a II-a. La peluza, nu erau inca montate scaune, erau doar pusti de scoala generala. Nici vorba sa cante. In total pe stadion erau 7-8.000 de suflete. Rapidistii cantau d'ale lor. Noi continuam sa ne incurajam baietii. Desigur, e mai usor cand conduci. Usor usor meciul se scurge. Arbitrul fluiera finalul. Echipa vine si scandeaza impreuna cu noi. Eram fericit. Nu la fel pot spune si despre rapidistii care isi injura cu foc conducerea si cer in cor demisia antrenorului. Inainte sa plece scandeaza anti steaua. Cred ca aveau meci cu ei etapa urmatoare. Nu-i lasam sa scandeze singuri si le dam o mana de ajutor. Se prea poate ca lucrurile sa se fi intampat invers, si noi sa fi fost cei care am dat tonul. In final suntem aplaudati de galeria rapidistilor. Moment ce nu-mi aduc aminte sa se mai fi repetat pana in ziua de azi. Dupa meci am fost tinuti pe stadion inca 20-30 minute. Apoi plecam spre gara fericiti, cu gandul la meciul ce s-a terminat si la victoriile ce speram sa vina. O mica escorta din partea militiei ne conduce pana la gara. Ne urcam in primul tren ce merge spre Ploiesti, fara vre-un incident. La intoarcere, obisnuita cheta pentru nas.
Petrecerea continua pe tren, in gara de vest si la terasele din zona. Petrolul a invins
Rapidul in Giulesti!

Am scris articolul doar dupa multe insistente ale celui ce are grija de acest blog. Si asta din sentimentul ca se face o nedreptate fata de evenimentele intamplate in acea zi. Sunt altii care stiu mai bine cum a fost atunci, cu mult mai vechi ca mine, si care atunci se implicau in organizarea galeriei. Imi vin in minte ....* lista de nume nepublicata* "

4 comentarii:

xyz spunea...

citind ceea ce postati voi vad ca sunteti alta generatie, ganditi altceva. Voi sunteti fericiti daca va implicati, noi eram fericiti daca castiga Petrolul si ramanea in A. Marele Petrolul a apus in decembrie 1970. Echipa in care mai juca M Dridea, M Mocanu si M Ionescu termina turul pe locul 2. Din toamna lui 1971 singurul obiectiv a fost ramanerea in A sau promovarea. Anul 1990 a adus marea schimbare. Pana atunci cedasem in fata puterii militiei si armatei, dupa 1990 a venit la putere aranjamentul, renuntarea in fata celor cu tupeu. Ma bucur ca am vazut castigata acea cupa, impotriva arbitrilor mai mult decat impotriva Rapidului. Dar este prea putin ce s-a obtinut dupa 1990 si zero dupa 2000. Petrolul apartinea judetului pana in 1990, acum apartine unui patron care vrea doar sa se retraga cu castiguri maxime si nu apartine unor pustani care sar sa se bata desi asta nu aduce nimic bun echipei. Probabil criza economica va aduce schimbari si in fotbal, dar pentru Petrolul nu vad nimic bun. Ploiestiul deja are o echipa 90 % in liga 1 si nu cred ca va avea puterea sa ii promoveze si pe Petrolul la anul. Cu timpul Petrolul va ajunge o amintire, dar viata merge inainte!

Anonim spunea...

Nu-l cunosc pe xyz, desi s-ar putea, fara sa stim - pentru ca gandim absolut la fel, domnia sa spunand perfect adevarul -, chiar sa ne cunoastem!
Asta este realitatea, tinerilor nostri dragi. Noi am avut un mare noroc pana in 1970, cum scrie xyz. Voi, saracii, ati prins numai ce e mai rau! Asa ca, voi ar trebui sa urati Cooperativa si pe toti Jeneii, Romeii si Gigeii, care sunt departe de a dispare. Au distrus ce era mai frumos din fotbalul ploiestean.
Acum, aud ca s-a aflat despre imposibilitatea achizitionarii echipei SC FC Petrolul, de catre primarie. De ce tocmai acum, aproape de final de campionat si de... 1 iunie? Ca sa se edifice statul pe gratis al SC FC-ului pe "Ilie Oana"?

bufcris spunea...

Eu nu pot sa renunt (inca) la speranta de a avea echipa noastra care sa se numeasca Petrolul si care sa fie a orasului, care sa promoveze in prima liga si care sa umple iar stadionul. Pentru mine, Petrolul inca nu a murit, se afla doar intr-o stare de latenta si este nevoie doar de o scanteie pentru ca focul iubirii suporterilor petrolisti sa se reaprinda.
Felicitari pentru articol! Petrolul e al nostru!

eugen spunea...

felicitari pt articol ...
pacat ca n-am prins si eu vremurile alea ...